Diana Ureche, Președinte de Onoare, Divers Etica
Refugiaţii expulzaţi dintr-o ţară reprezintă avangarda oamenilor din acea ţară. (Hannah Arendt)
De ce propunem un asemenea program în România? Poate are o oarecare însemnătate faptul că refugiul a apărut pentru prima dată ca fenomen vizibil la sfârşitul Primului Război Mondial, în urma prăbuşirii Imperiului Austro-Ungar, a celui Rus şi a celui Otoman. În acest context, Europa Centrală şi de Est a fost profund afectată, astfel încât, după Giorgio Agamben, un million şi jumătate de ruşi “albi”, şapte sute de mii de armeni, cinci sute de mii de bulgari, un milion de greci şi sute de mii de germani, unguri şi români şi-au părăsit ţările pentru a se muta în alte locuri. Situaţii apăsătoare au apărut îndeosebi în Iugoslavia şi Cehoslovacia, state nou-create în care 30 de procente din populaţie erau minorităţi aflate (ori mai curând aşa trebuia să se creadă) sub protecţia tratatelor internaţionale. Câţiva ani mai târziu, dezlănţuirea urii rasiale din Germania, precum şi Războiul Civil din Spania au adus Europei alte contingente de refugiaţi.
În The Menorah Journal 1943, aminteşte Agamben, Hannah Arendt publica articolul „We Refugees” în care, cu măiestrie, răstoarnă perspectiva asupra refugiului. Arendt însăşi fiind o reprezentantă a acestei categorii, spune că refugiatul, care a pierdut toate drepturile dar nu doreşte să fie asimilat cu orice preţ unei noi identităţi, îşi contemplă condiţia cu luciditate şi primeşte în schimbul nepopularităţii sale un avantaj inestimabil: pentru el istoria nu mai este o carte închisă şi politica încetează să mai fie privilegiul arienilor. El ştie că expulzarea evreilor din Europa a fost urmată de expulzarea majoritarilor. Iar refugiaţii expulzaţi dintr-o ţară reprezintă avangarda oamenilor din acea ţară.
Ar fi potrivit să ne oprim asupra faptului că nu orice Resortisant din Ţările Terţe este un refugiat căruia exilul i-a fost impus. Cu siguranţă însă auto-exilul face parte, într-o perspectivă mai mult sau mai puţin filosofică, din aceeaşi categorie. În contextul pe care globalizarea îl aduce în lumea de azi – cea a declinului inexorabil al statului-naţiune – Resortisanţii din Ţările Terţe (RTT) trebuie priviţi cu seriozitate dar şi cu bucurie. Şi, tot din perspectiva filosofiei politice, se cer re-aşezate conceptele de bază ale acestui aspect cotidian în care tot mai multe persoane se deplasează şi se desubiectivizează, ceea ce Agamben a numit homo sacer. Sub auspiciile unei vechi legi Romane, sacer sugerează o existenţă paradoxală atât impusă cât şi ocolită în societate, o viaţă despuiată de recunoaşteri, drepturi şi protecţie. Ca şi Arendt şi Foucault, Agamben vede societatea modernă ca fiind dedicată lui homo laborans, o fiinţă luată în considerare doar atâta timp cât este productivă economic, decât ca fiinţă demnă din punct de vedere politic. Este inutil să adăugăm faptul că actele de discriminare îndreptate împotriva acestor categorii de persoane sunt greu de înlăturat, fiind extrem de confortabile.
În Uniunea Europeană, al doilea Raport al Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale (FRA) analizează îndeosebi discriminarea îndreptată împotriva musulmanilor în 27 de ţări membre ale Uniunii Europene. Rezultatele cercetării despre minorităţi şi discriminare (dar şi despre victimizare) au fost date publicului acum câteva zile, în 28 Mai 2009. Raportul a fost prezentat în aceeaşi zi la Madrid, fiind o ocazie pentru dezbaterile cu tema: Debating Islamophobia. Conform directorului FRA Morten Kjaerum, musulmanii sunt trataţi foarte diferit, aceasta depinzând în acelaşi timp de originea etnică precum şi de ţara de rezidenţă. Musulmanii intervievaţi nu au considerat religia lor ca fiind singurul motiv pentru discriminarea îndreptată împotrivă-le. Una din trei persoane s-a simţit afectată de actele de discriminare în ultimele 12 luni, iar 11% au fost supuse crimelor rasiste. Cele mai ridicate niveluri ale discriminării se regăsesc în angajare (când angajarea este în fapt un element cheie al procesului de integrare).
FRA lansează cu îngrijorare un apel către toate guvernele ţărilor europene pentru măsuri urgente de informare, formare, dezvoltarea capacităţii de monitorizare, prelucrare a datelor şi raportare a incidentelor rasiste.
Reţeaua Equinet, din care fac parte instituţiile europene specializate în prevenirea şi combaterea discriminării, este şi ea alarmată după analiza comparativă făcută între primul Raport FRA despre minorităţi şi discriminare (cercetare realizată în doar 14 ţări membre ale UE) şi cel despre care am făcut vorbire mai sus. Din această reţea face parte şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, aflată sub control parlamentar, garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării în România. România a avut al doilea mandat consecutiv în conducerea reţelei Equinet. Accentuăm acest fapt deoarece în Raportul FRA se ridică şi problema slabei informări a persoanelor afectate cu privire la mecanismele instituţionale şi legislative care le protejează. Iar România nu face excepţie. Discriminarea rasială este aproape inexistentă în petiţiile adresate CNCD în cei şapte ani de funcţionare. Ne simţim în acest sens responsabili de modul în care aceste mecanisme sunt înţelese şi folosite de către cei cărora le sunt adresate. Este moral să nu discriminăm, dar morala nu poate avea o formă imperativă, cum ar sesiza Schopenhauer. Propunem aşadar diversitatea ca temă de interes mundan.