Călin Rus, Director, Institutul Intercultural Timișoara
Democraţia reprezentativă clasică tinde să limiteze rolul cetăţenilor la exercitarea periodică a dreptului la vot, lăsând guvernarea, adică elaborarea şi implementarea politicilor publice, pe seama celor aleşi şi a instituţiilor girate de aceştia.
Democraţiile moderne sunt însă democraţii participative, în care, pe de o parte, cetăţenii au un rol activ şi în afara perioadei alegerilor şi, pe de altă parte, autorităţile manifestă deschidere şi susţinere pentru participarea cetăţenilor la procesul de luare a deciziilor. Astfel, deşi autorităţile publice îşi menţin rolul principal în elaborarea şi implementarea politicilor publice şi îşi asumă deciziile luate şi consecinţele acestora, acestea definesc şi aplică modalităţi de comunicare şi de informare a cetăţenilor, răspunde solicitărilor şi sugestiilor formulate de cetăţeni şi invită la dialog şi la consultări, ţinând cont de concluziile la care se ajunge. Desigur, o democraţie participativă poate funcţiona doar dacă şi cetăţenii se implică. Astfel, în mod normal, cetăţenii ar trebui implicaţi în toate etapele ciclului politicilor publice:
- semnalarea problemelor şi introducerea acestora pe agenda publică;
- formularea de politici publice ca răspuns la problemele respective;
- implementarea politicilor publice;
- monitorizarea şi evaluarea politicilor publice.
Trebuie însă adăugat un element: o democraţie participativă este cu adevărat conformă cu principiile democratice atunci când unor categorii cât mai largi de cetăţeni le sunt oferite oportunităţi de participare, inclusiv categoriilor defavorizate, şi atunci când drepturile şi interesele diferitelor categorii din societate sunt luate în considerare.
Dacă în societate există comunităţi minoritare, fie ele minorităţi istorice, fie grupuri recent constituite în urma proceselor de migraţie din ultima perioadă, grupuri care vorbesc o limbă diferită de cea a majorităţii, care au o religie diferită de cea majoritară sau care au tradiţii culturale specifice, este firesc ca acestea să fie incluse în acest demers democratic. Vorbim astfel de democraţie participativă incluzivă.
Demersurile de promovare a unei democraţii participative incluzive în România se înscriu în tendinţe şi procese ce se manifestă deja de aproape zece ani. În ultimii ani în România eu fost elaborate şi au început să funcţioneze mecanisme de consultare între instituţiile publice şi societatea civilă. Există mai multe legi care nu doar facilitează acest proces ci chiar obligă autorităţile să informeze cetăţenii şi să le asigure posibilitatea de a participa la viaţa democratică.
Cele mai importante legi din acest domeniu sunt:
- Legea transparenţei decizionale
- Legea acessului la informaţiile de interes public
- Legea tinerilor
- Legea finanţării ONG din fonduri publice
Textele acestor legi pot fi vizualizate şi pe site-ul www.migrant.ro.
Exemplele de structuri consultative, fie cu statut permanent, fie temporare, sunt numeroase:
- Grupuri consultative formate din reprezentanţi ai ONG la nivel de prefecturi, consilii judeţene sau autorităţi locale
- Grupurile de lucru mixte pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, constituite la nivelul fiecărui judeţ
- Grupuri de lucru ad-hoc legate de campanii publice (de exemplu, grupul de lucru pentru Anul European al Dialogului Intercultural sau cel pentru Anul European al Cetăţeniei prin Educaţie) sau de dezbaterea unor proiecte de politici publice (de exemplu, privind legislaţia pentru protecţia copilului sau noile legi ale educaţiei)
Chiar elaborarea în ultimii ani a unui nou cadru legislativ privind migraţia, cu deplasarea accentului spre „integrare”, este un exemplu de bună colaborare între structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor cu responsabilităţi în domeniul migraţiei şi ONG cu activităţi în domeniu.
Consiliul Minorităţilor Naţionale, organism cu rol consultativ pe lângă Guvernul României, reprezentarea parlamentară a minorităţilor naţionale, precum şi măsurile specifice, inclusiv măsurile pozitive ce vizează comunităţile de romi, reprezintă de asemenea exemple de structuri şi politice ce funcţionează cu succes în România, si reflectă modalităţi de gestionare democratică a diversităţii culturale.
O provocare pentru funcţionarea eficientă şi durabilă a unei democraţii participative incluzive este faptul că deseori grupurile caracterizate prin diferenţe culturale şi/sau defavorizate, au un grad de informare mai redus cu privire la drepturile şi oportunităţile de participare, şi au deseori o capacitate mai limitată de a influenţa politicile publice. De aceea e nevoie de susţinere suplimentară şi de conştientizarea importanţei unei participări echilibrate atât de către membrii acestor grupuri, cât şi de către societatea majoritară.
